Tana este o căţea foarte inteligentă şi credincioasă, trăsături specifice rasei din care se trage. Ea şi-a făcut datoria de paznic al postului de radio în toţi aceşti ani de pericol comunist, chiar şi în perioada când a suferit foarte mult după o lovitură aplicată întro noapte, probabil, de oameni răi pe mijlocul coloanei vertebrale. Intruşii au crezut-o, probabil, câine turbat, de îndată ce ea îşi apăra cu atâta caracter, îndărjire şi neînduplecare teritoriul lăsat în pază.

Trauma a imobilizat-o de membrele posterioare şi câteva luni, sărmana Tana, pur şi simplu se târa dintr-un loc în altul, suportând dureri cumplite. Cu toate acestea nimeni nu a auzit-o schelălăind. Nu ca unii.  Până la urmă Tana s-a însănătoşit. Şi-a îndreptat coloana vertebrală, picioarele au început, ca prin minine, să o servească din nou. Acum Tana continuă să îşi facă datoria cu acelaşi zel şi dăruire ca şi mai înainte.

 Tana este o adevărată eroină dacă în această perioadă plină de suferinţă nu a abandonat nici datoria supremă ce revine unei vietăţi. Cea de procreare. Acest fapt trezeşte admiraţie nu numai faţă de rasa ciobăneştilor germani, dar şi faţă de întreaga specie câinească, prietenii cei mai vechi ai familiei umane.

Rodinele fericite ale Tanei au coincis cu un eveniment mai puţin fast pentru noi, jurnaliştii: reabilitarea ruşinoasă  a judecătorului proscris Ion Muruianu care a numit jurnaliştii “câini turbaţi” “ periculoşi pentru societate”. Dacă Tana noastră a fost lovită mişeleşte întro noapte întunecată, apoi sistemul ticăloşti a lovit direct pe mijlocul coloanei vertebrale a breslei jurnalistice în plină zi şi în văzul Europei stupefiate. Numai că sistemul este prea leşinat ca să poată frânge şira spinării unei bresle a presei, mult mai puternice în prezent decât pe vremea când sistemul judecătoresc ticăloşit se hrănea din abundenţă cu oasele jertfelor regimului comunist pe care l-a servit în bătae de joc faţă de cetăţeni.

Acum, când sediul postului de radio Vocea Basarabiei este “consolidat” atât de puternic din punct de vedere al securităţii în urma efortului eroic al căţelei noastre, ne gândim dacă nu cumva Tana, deşteaptă cum o ştim, a ţinut să ne facă un cadou special de aniversarea a 10 ani pe care postul de radio o va marca în curând. În situaţia grea în care ne aflăm este o susţinere de mare preţ. Ceea ce radio Vocea Basarabiei, la rândul ei un câine de pază, care a servit societatea  cu credinţă şi fidelitate în toţi aceşti ani, nu are de la cei pe care î-a apărat de  marii hoţi politici ai tranziţiei moldoveneşti. Mucalit mai este şi poporul nostru care a stărnit vorba, precum că prietenul bun, la nevoie se cunoaşte. Îţi mulţumim din suflet, Tana!

Pentru Vocea Basarabiei,

Valeriu Saharneranu

Foto: 1. Câine de rasa Ciobănescul german

Foto 2. Eroina Tana cu cele două progenituri ale sale.

Specificul alegerilor din 5 aprilie 2009 a fost nu numai terenul grav accidentat al democraţiei moldoveneşti, ci faptul că arbitrajul acestei confruntări a fost lăsat completamente pe seama comuniştilor, a echipei gazdă, cum mar fi. Şi aceştia nu s-au ruşinat să folosească din plin toate metodele ca la scrutinul din 5 aprilie, opoziţia să fie trecută prin coridoarele morţii alcătuite din organele de forţă şi cele judecătoreşti pe de o parte şi instituţiile media propagandistice pe de alta. Să recurgă la trucuri şi numeroase fraude în ziua alegerile pentru a stoarce un rezultat cât mai favorabil şi, dacă se poate, cât mai mare, pentru a conduce mai departe Republica Moldova în voie şi pre cum le va fi pofta. Iar pofta era mare: Republica Moldova cu cele 3 milioane de locuitori câţi au mai rămas, s-a dovedit a fi o bună şi profitabilă afacere. 60 de mandate câştigate de comunişti în acea zi era  un rezultat bun pe care urma să fie construit viitorul stat mafiot-comunist consolidat. Voronin era sigur că va  putea cumpăra un vot care lipsea pentru a întregi construcţia statului său.

De aceea el nu s-a sinchisit să folosească nemulţumirile tinerilor din piaţă. Infiltrând oamenii săi printre protestatari, bătrânul miliţian ţintea să rezolve mai multe probleme politico-sociale şi economico-financiare ale statului din custodia sa şi a Familie: să intimideze sau să iradieze din viaţa publică opoziţia neascultătoare şi tineretul neastâmpărat,  să culpabilizeze România în faţa Europei şi românismul urât de el, să îşi reconstruiască după plac noua reşedinţă din palatul Parlamentului, să asigure în plină criză finanţări grase pentru firmele Feciorului şi ale Clanului servitor. Cruzimea în formă deschisă de care au dat dovadă la 7 aprilie şi ulterior organele de forţă sunt dovada că Voronin era pe deplin încrezut în faptul inamovibilităţii lui. El se vedea în continuare stăpân şi acţiona în consecinţă, având şi sprijinul grăbit al delegaţiilor europene de monitorizare a alegerilor. Numai că ceea ce a urmat nu a mai făcut parte din scenariul lui. Votul de aur şi apoi alegerile repetate din 29 iulie au răsturnat situaţia. Pentru a prelua cârmele statului fosta Opoziţie Unită a trebuit să accepte trecerea de partea forţelor democratice a foştilor ştabi comunişti şi să formeze Alianţa pentru Integrare Europeană.

Desigur, ei sunt povara cea grea şi încetinesc ritmurile scimbărilor pe care ni le dorim. Dar altfel nu se putea. La un an de la primele alegeri parlamentare din anul trecut Clanul lui Voronin nu este încă distrus. El controlează în continuare fluxurile de capital, continuă se se mai afle în unele posturi-chee la nivel central şi mai ales,

la cel local. Alianţa se cutremură la impactul cu această forţă şi uneori riscă să se destrame. Calul Troian din interiorul ei iată-iată va lovi cu copita. Kalman Mizsei, Reprezentantul special al UE în Republica Moldova, prietenul Familiei şi a Clanului a obţinut prelungirea mandatului său până undeva în toamnă, probabil în eventualitatea unor alegeri anticipate. Este cunoscut rolul lui în promovarea intereselor speciale ale unor forţe mai puţin europene în Republica Moldova şi în sprijinirea directă a dictatorului comunist în timpul mandatului său de bază. Să înţelegem că această activitate a fost făcută în numele stabilităţii şi a prosperităţii bietului nostru popor?

Oricum, aşa cum este, înconjuraţi de mai multe pericole, suntem obligaţi să constatăm că la 5 aprilie 2010 ne-am prezentat cu totul alţii decât eram anul trecut, deşi trăim intens emoţiile trecututlui. Se pare că adevărul adevărat despre acele zile de cumpănă abia acum începe să se întrevadă. Chiar şi în forma în care se află, Alianţa trebuie să insiste să îl afle şi să îl spună societăţii. Inclusiv adevărul despre fraudele din 5 aprilie 2009, cele care au stârnit nemulţumirea şi care stau la începutul lanţului de evenimente dramatice ale anului trecut. Componentele de bază ale Alianţei nu trebuie să uite că în campanile de după 5 aprilie 2009 ele au promis cu tărie şi solemn câ vor afla şi vor spune adevărul. Pentru aceasta ele au primit la 29 iulie cecul în alb al încrederii electoratului. Le amintim că iată-iată se apropie termenul când acesta trebuie achitat.

 Pentru Vocea Basarabiei,

Valeriu Saharneanu

5 aprilie 2010

În 2010 studenţii nu numai că au trecut liber Prutul descătuşat de sârma ghimpată, dar au manifestat liber, asistaţi de poliţie, peste tot unde au dorit. Şi nu s-a întâmplat nimic. Chiar dacă în ziua de 27 martie la Chişinău s-a aflat şi doamna Roberta Anastase, preşedinta Camerei Deputaţilor a Parlamentului României - reprezentanta oficialităţilor române - care, împreună cu omologul ei, Mihai Ghimpu a participat la mai multe evenimente dedicate aniversării Unirii, a manifestat şi o bună parte a studenţimii basarabene care studiază în România, au fost activi şi unioniştii basarabeni, de la cei moderaţi până la cei mai radicali, vede lumea, nu s-a produs nici o lovitură de stat şi nici pogromuri. Deşi toate lucrurile au fost spuse pe nume şi toate emoţiile au fost exprimate la cele mai înalte note şi cu mult nerv. Iată că Republica Moldova nu a dispărut de pe hartă şi nici lupul nu a mâncat-o. De ce? - ne întrebăm. Pentru că în această compoziţie mortală, în viziunea de anul trecut, de azi şi de totdeauna a comuniştilor, lipseşte detonatorul - sperietoarea bolşevică, ideologia stalinistă, dihonia imperială, cea care de sute de ani are în grijă dezintegrarea naţiunii române. A lipsit la nivel oficial, de stat, am în vedere, pentru că în instituţiile care aparţin lui Voronin propaganda apocaliptică pe tema Unirii s-a revărsat din abundenţă şi de această dată. Ne întrebăm încă o dată, până când, de îndată ce acest balaur propagandistic xenofob a fost născut, crescut şi hrănit din furtişag?

În rândul al doilea, după o perioadă de dezbateri aprinse şi pline de controverse care au încălzit până la limite periculoase mecanismele ce răspund de funcţionalitatea Alianţei pentru Integrare Europeană lucrurile s-au clarificat: alegerile anticipate sunt ca şi făcute. Nu acum, peste un an, dar sunt de ne-evitat, ca şi o modificare a Constituţiei, fie ea şi simplă. A fost importantă şi deosebit de utilă, fapt care se va vedea mai pe urmă, munca Comisiei de reformă constituţională şi însăşi discuţia pe subiectul Referendumului constituţional. Pentru că toate acestea au scos în evidenţă un imperativ vital, cel al modernizării Republicii Moldova. Ceea ce ar însemna, cu alte cuvinte europenizarea, ori desovietizarea Republicii Moldova. Este acum obiectivul numărul unu al Alianţei şi liantul care trebuie să ţină în viaţă această ecuaţie eterogenă, atipică de guvernământ. În urma fricţiunilor, uneori dureroase, dar  inerente, pe marginea alegerilor anticipate şi a referendumului, Alianţa, ca entitate politică responsabilă de actul guvernării şi de consecinţele ei, poate să adopte o altă motivaţie a existenţei sale de până acum. Nu frica faţă de Voronin şi de revenirea la guvernare a Partidului Comuniştilor trebuie să fie garantul existenţei AIE, ci imperativul modernizării, europenizării societăpţii noastre. Cum? Prin înlăturarea tuturor ruinelor economico-juridice şi instituţionale lăsate de fosta guvernare comuniştă, reformarea justiţiei şi aducerea în faţa legii a tuturor celor care au prejudiciat statul şi au abuzat de funcţiile lor, la prima etapă. Ea va cuprinde perioada de până la alegerile anticipate din anul viitor. Prin adoptarea unei noi Constituţii şi sincronizarea eşalonată a standardelor de viaţă ale cetăţenilor Republicii Moldova cu cele ale Uniunii Europene, la etapa a doua. Aceasta va începe imediat după alegerile anticipate din 2011 şi atingerea scopurilor ei depinde foarte mult de rezultatele scrutinului. Iată de ce, dacă ar fi să analizeze cu suficentă clariviziune perspectiva sa, Alianţa este condamnată să reziste în faţa disensiunilor intestine, trebuie să îşi consolideze capacităţile de comunicare interne şi cu societatea, să fie mai perseverentă, mai incisivă, dacă vreţi, în îndeplinirea actului de guvernare. Asta o vrea societatea, dar şi comunitatea europeană din câte s-a putut vedea săptămâna trecută.

Aşa că în săptămâna mare păşim oarecum împăcaţi, hotărâţi să ne curăţim de păcatul disperării, de care mai suferim. Un lucru apărut de curând pe agenda opiniei publice ne trezeşte nedumerirea: patimile după un alt referendum pe problema predării obligatorii a religiei în şcoli, idee promovată cu  suspectă tenacitate şi perseverenţă de Valeriu Pasat, fostul şef al SIS-ului nostru şi actual consultant şi colaborator al unor structuri ale Federaţiei Ruse. Insistenţa cu care o face şi calitatea echipei cu care s-a angajat în această campanie stărneşte sumedenie de întrebări. De ce, de exemplu, Pasat, cel care până acum nu a fost bănuit de mare ortodoxism? De ce acum, când societatea noastră a ales să meargă în Europa? De ce religie obligatorie? De ce referendum, care sună o provocare, ca un ultimatum, ca un atac al unui pâlc de tancuri? De ce în parteneriat cu Mitropolia Moldovei a Bisericii Ortodoxe Ruse, cea care a colaborat strâns cu Partidul Comuniştilor, care a făcut propagandă comunistă în biserici, cea care încă nu şi-a turnat cenuşă pe cap pentru acest cumplit păcat? De ce toate acestea, domnilor misionari de speţă nouă? Dacă sunteţi sinceri în pornirile dumneavoastră evlavioase şi doriţi să vedeţi cum trebuie să se procedeze în privinţa acestui subiect extrem de sensibil, vă facem o trimitere: vă rugăm să mergeţi la Liceul Prometeu, din capitală, şi vă veţi convinge cum poate fi organizată munca de  predare a religiei: cu har, cu multă bunăvoinţă şi profesionalism, fără impuneri, fără campanii, fără referendumuri. Şi, cel mai important, cu sinceră credinţă în Bunul nostru Dumnezeu şi cu grijă mare faţă de copii care trebuie să crească nu niște mutanţi, ca pe vremurile de adineaori, ci continuatori destoinici şi cu demnitate ai neamului nostru.

 Pentru Vocea Basarabiei,

Valeriu Saharneanu

A doua Republică trebuie să moară, fiindcă a fost concepută bolnavă. Or, ceea ce este făcut din păcat, în păcat se va  pierde. Se ştie că prima noastră Republică a fost o infantilă. Certificatul ei de naştere a fost însăşi Declaraţia de Independenţă din 27 august 1991, care a proclamat, citez, că „REPUBLICA MOLDOVA ESTE UN STAT SUVERAN, INDEPENDENT ŞI DEMOCRATIC, LIBER SĂ-ŞI HOTĂRASCĂ PREZENTUL ŞI VIITORUL FĂRĂ NICI UN AMESTEC DIN AFARĂ, ÎN CONFORMITATE CU IDEALURILE ŞI NĂZUINŢELE SFINTE ALE POPORULUI ÎN SPAŢIUL ISTORIC ŞI ETNIC AL DEVENIRII SALE NAŢIONALE.”

Pentru că asta însemna că Republica Moldova este un al doilea stat românesc şi se identifică în valori ca atare, comuniştii au vrut să o ardă. Împreună cu textul Declaraţiei şi amintirea despre acea Republică afurisită pentru ei. Dacă ieşeau câştigători în alegerile din 2009, comuniştii gândeau o rescriere fundamentală a cerificatului de naştere a primei Republici. În programul lor de guvernare, formulat clar în legea nr.546 din 19 decembrie 2003 cu privire la Concepţia politicii naţionale de stat a Republicii Moldova, comuniştii îşi propuneau să educe şi să instruiască tânăra generaţie, citez, „în spiritul respectului faţă de limba moldovenească, faţă de cultura moldovenească şi faţă de istoria Moldovei în calitatea lor de bază naţional-spirituală a Patriei lor comune” - citat încheiat. Şi tot acolo, comuniştii se obligă să se preocupe de, citez din nou, „asigurarea de condiţii pentru păstrarea şi dezvoltarea în continuare a funcţiilor oficiale ale limbii ruse”!?, citat încheiat. Câtă similitudine cu obiectivele RASSM a lui Stalin din 1924, ori cu cea a lui Smirnov de astăzi de peste Nistru.  Apropo, această lege este încă în vigoare şi abrogarea ei nu se află printre priorităţile noii guvernări democratice, nu ştim de ce. Pentru că era mult prea inocentă, orfană şi neapărată de nimeni, prima Republică, cea a Declaraţiei de Independenţă, a fost otrăvită mişeleşte şi a murit prin aprilie 1993, dacă nu chiar în decembire 1991, când, din prostie, ne-am băgat capul în  Comunitatea Statelor Independente.

Constituţia pe care o avem astăzi în calitate de lege fundamentală este produsul elementelor antinaţionale care au venit la putere în februarie 1994. Altfel nu se poate de spus dacă avem în vedere formula articolului 13, aşa cum este el, sau cea a articolului 111, punctul 7, care reglementează autonomiile în Republica Moldova. Potrivit lui, LEGEA Nr.344-XIII (cifre romanice) din 23.12.94 privind statutul juridic special al Găgăuziei (Gagauz-Yeri) prevede că, citez, “În cazul schimbării statutului Republicii Moldova ca stat independent, poporul Găgăuziei are dreptul la autodeterminare externă”, citat încheiat. Care autodeterminare externă fraţilor? Cine a plasat această bombă în sfânta noastră Constituţie? Care este nebunul  sau smintitul, vorba celor din Cuizăuca mea natală? Unde se vor duce, am vrea să ştim, găgăuzii dacă moldovenii de dincoace de Prut or vrea, întrun ceas bun, să se unească cu moldovenii de dincolo? Se vor autodetermina pe Lună sau în munţii Taurus de estul Turciei? Dar unde au fost ei în anii interbelici sau atunci când au venit în Basarabia ospitalieră cu trei sute de ani în urmă? Cine şi câţi bani a luat pentru această batjocură constituţională? Am vrea să ştim autorii acestei aberaţii juridice acum, când încă toţi actorii politici sunt în viaţă şi sălăşluesc, bine mercy, în palate?

Legea strâmbă, asta este esenţa celei de-a doua Republici care se bazează pe Constituţia agrariană. Litera, dar mai ales spiritul acestei Constituţii este diametral opusă spiritului Declaraţiei de Independenţă, a actului de naştere al Republicii Moldova. Evenimentele de anul trecut au demonstrat că Republica Moldova a fost, este şi va fi pământ românesc în pofida tuturor atentatelor organizate din afară sau puse ca otravă pe dinăuntru. Aşa că această Republică trebuie lăsată se moară. Vorba din popor spune că lucrul care nu îl laşi să moară la timpul lui, mai apoi nu te lasă să trăieşti. Adevărat este. Trecutul sovietic, concentrat în vechea Constituţie nu ne lasă să trăim omeneşte. Prin ea suntem umiliţi şi ca moldoveni,  şi ca români, şi ca europeni, şi ca făpturi umane pasibile de fenomenul demnităţii. Or, dacă vrem să trăim altfel, trebuie să acceptăm o schimbare de esenţă în viaţa noastră, una pe care tinerii ne-au îndemnat să o facem la 7 aprilie 2009. Astfel, o nouă Constituţie, este un imperativ al agendei noastre naţionale. În acest sens un referendum care presupune participarea largă a populaţiei la discutarea şi aprobarea ei ar fi un prilej extraordinar pentru a da legitimitate următoarei Republicii, o Republică pe care toţi o vreau europeană, mai simplu vorbind, o ţară bună de trăit. Partidele care se vor angaja săptămâna aceasta în discuţia pentru viitorul Republicii Moldova trebuie să aibă în vedere acest deziderat. Dacă ele nu vor conştientiza necesitatea acestor schimbări, riscă să se autocondamne. Şi o vor merita din plin, fiiindcă însăşi Istoria s-a săturat să ne mai suporte ca infami. Trebuie să punem capăt chinurilor la care este supus poporul nostru. Interesul naţional trebuie să fie esenţa Republicii pe care o vrem bună de trăit.

Şaisprezece ani de zile, din 1993 şi până în 2009, s-au tăvălit peste noi vărcolacii fostului imperiu sovietic cu războiae, secesiuni teritoriale, autonomii porcoase, partide diversioniste şi agenţi sub acoperire, situaţi în posturi cheie. Misiunea acestora a avut un singur scop: să nu permită moldovenilor să se regăsească împreună cu tot neamul lor de dincolo de Prut. Să le amestece fasolele când se limpezesc la minte, cum altă dată ne-a explicat atât de clar situaţia maestrul Ion Druţă, construind această elocventă parabolă. În fabule vârcolacii sunt nişte strigoi care mănâncă Luna şi Soarele, lăsând oamenii în beznă. La noi, aceste duhuri rele ne mănâncă şi zilele, condamnându-ne la orbecăială în întunericul nedeşteptării noastre şi la sărăcie. Să ne uităm, fiecare dintre noi, la anii din urmă şi la faptul cum trăim azi.

Întrebarea care trebuie să ne-o punem este: De ce? De ce am permis în 1993 să apară partidul criminal al comuniştilor, cel care a ucis, a violat şi a torturat copiii noştri în primăvara lui 2009. De ce în 1994 am lăsat să vină la Putere forţa revanşardă antinaţională a cripto-comuniştilor agrarieni, care în 1995 au votat o Constituţie opusă spiritului Declaraţiei de Independenţă. De ce am tăcut în anul 2000 când vârcolacii au trădat Alianţa pentru Democraţie şi Reforme, au peticit auirea Constituţia şi au adus comuniştii la putere pentru o perioadă lungă de opt ani.

Acum, dacă privim atent, ne aflăm la începutul altui ciclu istoric. Cu sacrificiul tinerilor născuţi după 1991, generaţia de la 1988, cea care a iniţiat primul val al Mişcării de Eliberare Naţională, a ajuns la guvernare în Republica Moldova. Modificarea Constituţiei prin Referendum, propusă de ea nu este o simplă acţiune politică menită să ocolească alegerile anticipate. Este un act de îndreptare a parcursului istoric al Republicii Moldova pe calea de la care am fost abătuţi. Fiindcă am pierdut cadenţa şi ne-am lăsat prea multă vreme priponiţi în aria altor interese, schimbările care s-au produs la nivel geopolitic în Europa, au modificat şi paradigma obiectivelor noastre naţionale, care se conţin în politicile de intergrare europeană promovate de noua guvernare democratică.

Aceste obiective trebuiesc aduse la împlinire pe parcursul următorului ciclu istoric, cu condiţia că am tras învăţămintele necesare din trecutul nostru nu prea luminos, presărat cu greşeli, trădări şi acţiuni tembele. Cât timp va dura acest ciclu, din câte se vede, depinde tot de noi, şi numai de noi. Când spun noi, am în vedere în primul rând generaţia nouă a tinerilor instruiţi şi pregătiţi să ţină piept provocărilor timpurilor care se aştern, dar şi generaţia care a fost activă în primul val de eliberare naţională. Propunerea de modificare a Constituţiei prin Referendum ne-a arătat că vârcolacii sunt la posturi, sunt bine hrăniţi şi se află în treabă. Înţeleg şi ei importanţa istorică a momentului. El este crucial pentru soarta de mai departe a Republicii Moldova. Isterismul acestor forţe ne arată că ele îşi dau seama de şansele din ce în ce mai mici pe care le au în a domina situaţia. Dacă acum, socotesc ei, nu sunt organizate alegeri anticipate, în următorii trei ani, atât influenţa, cât şi potenţa lor politică s-ar putea să scadă catastrofal. Sondajele, dar şi scrutinele arată că de vreo trei ani electoratul tradiţional al comuniştilor, care este încă principala forţă antieuropeană, se subţiază văzând cu ochii. Văd acest lucru şi comuniştii. Ei au mobilizat în aceste zile toate forţele propagandistice, mulţime de analişti şi profeţi politici care încearcă să conteste decizia Alianţei şi să o decline până la nebunie. Este o zvârcolire firească a forţelor vârcolace care simt că li se apropie funia de par, că nu mai au puterea să devoreze nici o biată şi chinuită Republică Moldova, darmite Luna şi cu Soarele.

Post Scriptum:

Sâmbătă, canalul georgian de televiziune „Imedi” a difuzat în deschiderea jurnalului de ştiri, de dragul senzaţiei, un material care imita un atac al forţelor militare ale Federaţiei Ruse asupra capitalei Tbilisi şi în care se spunea că preşedintele Saakaşvili a fost ucis. Acest reportaj a ridicat o panică mare în rândurile georgienilor, mulţi dintre ei suferind atacuri de inimă. Este un gest anti-jurnalistic, neprofesionist şi condamnabil din partea canalului de televiziune, care merită cea mai aspră pedeapsă. În afară de aceasta, reportajul a demonstrat, că gruzinii trăesc în frica permanentă a unui atac care poate fi declanşat în orice moment. Starea, este o recidivă a războilui din 2008, dar şi rezultatul propagandei masive desfăşurate de mediile ruseşti de intimidare a acestei ţări.

Noi, cei din Republica Moldova, care ne aflăm sub ocupaţia militară  şi informaţională a Federaţiei Ruse, sub influenţa bisericii ortodoxe ruse, oare în ce stare trâim, având în vedere că peste Nistru există un regim războinic şi xenofob, care nu trece zi să nu ameninţe cu invazia militară a restului Republicii Moldova?

Întrebarea este mai mult retorică, dar şi pentru Guvernarea Republicii Moldova.

 Pentru Vocea Vasarabiei, Valeriu Saharneanu, 15 martie 2010

Fiica are în faţă Viitorul. Aşi vrea să cred - unul bun, european, senin şi plin de realizări, dimpreună cu întreaga ei generaţie.

Cu Soţia construim Prezentul. Deja de 36 de ani. Ca să vedeţi, trece timpul. Am început ca şi mulţi dintre dumneavoastră, de la zero, dacă nu chiar de la munus zece. Ne-am cunoscut la facultate. Ne-am căsătorit unind două sărăcii şi împlinind o dragoste. Una sinceră, curată şi mare - unica noastră zestre de atunci şi până acum. Ca răspuns, puterea sovietică avea pentru noi, moldovenii, o politică specială: la absolvirea facultăţii tinerele familii erau invitate să plece din capitală. Chişinăul era predestinat aşa numiţilor „specialişti”, aduşi de-a valma din restul marii Uniuni. Aceştea obţineau primii locuri de muncă şi apartamente în Chişinău. Familiile mononaţionale moldoveneşti erau indezirabile pentru sistem. Ele veneau în contrasens cu politica de plămădire a poporului sovietic, multinaţional ca formă şi rusesc în conţinut. Armata, facultăţile, şcolile, grădiniţele, comsomolul şi partidul mestecau de zor aluatul deznaţionalizării. Ne-am încăpăţinat să înfruntăm sistemul: am rămas în capitală în pofida insistenţelor prestate la nivel oficial.

Asta însemna că toate drepturile rezervate tinerilor specialişti nu ne priveau. Nu ne privea în fond nici un drept, doar obligaţia să muncim cât mai mult cu un salariu cât mai mic. Despre casă, apartament - nici vorbă. Pe primul copil de la maternitate l-am adus direct întrun subsol. Erau câţiva metri pătraţi pentru care plăteam jumătate din salariu. Laptele îl încălzeam doar la fierul de călcat, fiindcă spaţiul nu prevedea nici plită, nici reşou, nici alte aşa numite comodităţi. Mai târziu, educatoarea de la grădiniţă, o rusoaică dolofană şi plină de sine, ne întreba curioasă: este adevărat că acasă, în familie, vorbim cu copilul în limba moldovenească, cum zicea ea? De ce îl calicim? - ne dojenea binefăcătoarea noastră. În feluri diferite, dar permanent, puterea sovietică ne arăta cu tot dinadinsul că privilegiile moldovenilor începeau dincolo de Cercul Polar sau în cel mai bun caz în stepele nemărginite ale Kazahstanului. Dacă am rămas acasă şi am scăpat şi de imperiul răului trebuie să ne considerăm marii beneficiari ai secolului trecut, recuperatori ai Prezentului care ne aparţine şi care a fost luat pe nedrept de la părinţii noştri.

Mama, la vărsta de 10 ani a fost dată de suflet unchiului Leonid Badiur de pe linia bunicii. Conul Leonid era medic-şef la Cetatea Albă. Acolo avea moşie şi respectul unui specialist cu suflet. El vroia să-i dea nepoatei educaţie aleasă şi un viitor asigurat. Dar, după 28 iunie 1940 vremurile s-au stricat cumplit. Bolşeviciii i-au măturat podurile, i-au pustiit grajdurile şi i-ai naţionalizat moşia. Hărţuit de organe, unchiul a căzut pe gânduri grele, stătea zile întregi închis în casă şi pierduse pofta de viaţă. În iarna lui 41, Mama s-a plâns întro scrisoare părinţilor că la Cetatea Albă, de-asupra unchiului Leonid se adună nori grei. Îngrijorat, bunicul Iacob Duca, ori cum îi spuneam noi, tata Iacob, vine repede şi o ia pe mămica înapoi la Cuizăuca. A făcut-o la ţanc, pentru că în câteva zile unchiul Leonid şi tanti Elena, soţia lui, sunt ridicaţi, băgaţi în vagoane pentru animale şi duşi undeva departe, în Siberia.

Nemaiputând îndura lipsurile şi umilinţele tanti Elena moare acolo prin 1947. La scurt timp, unchiul evadează din zonă şi, îmbrăcat în cerşetor, vine pe căi ocolite la conacul său de la Cetatea Albă. Acolo era dislocată o unitate militară şi toate sălăşluiau întro dezordine cumplită. Dându-se drept fost argat în propria gospodărie, unchiul se apucă şi dezgroapă de prin harmane putinele cu brânză de oi şi căzile cu untură şi jumere şi organizează pentru torţionarii săi un nemaipomenit praznic în memoria soţiei pierdute în Siberia. În aceeaşi noapte pleacă pentru totdeauna de acasă, care era deja străină, trece pe ascuns Prutul şi dispare pentru mulţi, mulţi ani. Gardurile de sârmă ghimpată care s-au ridicat ulterior au făcut ca bietul nostru unchi să nu se mai poată întoarce la cărările vieţii lui din Basarabia. Astfel, Mama şi generaţia ei au rămas orfane de un viitor care era al lor şi se arăta atât de luminos.

Mă veţi întreba, de ce vin întrun editorial cu aceste amintiri? Ce legătură au între ele aceste întâmplări disparate? Fiindcă anul acesta avem un 8 martie deosebit, unul care după alţi opt ani de ţicneală comunistă ne îndeamnă să facem evaluări exacte ale Trecutului nostru, cât şi ale Prezentului, dar mai cu seamă ale Viitorului. Lucrul acesta îl putem face cu folos numai dacă adunăm experienţele noastre şi ale generaţiilor predecesoare. Asta, pentru că vreau ca Fiica mea să nu mai sufere din cauza unor accidente istorice, să fie stăpână pe viitorul ei, cel pe care şi-l vrea şi pentru care noi şi înaintaşii, am pătimit. Este dreptul unei generaţii, care, sperăm, în sfărşit, va trăi în Libertate şi va beneficia de oportunităţile Libertăţii autentice, în sânul naţiunii şi în familia unită europeană. După acel 7 aprilie pe care l-a înfăptuit cu jertfa de sânge şi de suferinţă, ea, generaţia  tânără a zilei de azi o merită din plin. Fie ca bunul Dumnezeu să o ajute şi să o ocrotească!

Radio Vocea Basarabiei,

8 martie 2010

Ticăloşenia este tot ce a putut crea mai mult sau mai puţin durabil fostul regim. Fie dacă vorbim de justiţie, fie de presa publică, fie de averea şi banii publici, fie de mediul economic, fie de mediul diplomatic sau de cel academic. Peste tot Voronin a avut nevoie de materie umană slabă şi compromisă pentru a-şi construi imperiul său ticăloşit. Fără concursul ticăloşilor nu ar fi fost posibil să-şi facă feciorul miliardar, să îşi subordoneze toate instituţiile statului şi să îşi atribuie toate bunurile lui. Documentele desecretizate confirmă câtă dreptate şi curaj a avut presa atunci când a pus numita etichetă pe regim.

Fiindcă un prim-ministru, dacă era un ins cu demnitate şi nu un ticălos, nu ar fi acceptat să se transforme în escroc, în pungaş de drumul mare, să întocmească la comandă liste cu întreprinderi şi întreprinzători de la care regimul estorca sume mari de bani pentru scopurile sale propagandistice sau electorale. Un prim-ministru onest şi cu personalitate nu ar fi avut neobrăzarea să accepte nici în faţa plutonului de execuţie această misiune de şantaj care îl discredita pe sine şi, mai grav, demola statul. Sau cine putea să se cocoţeze în fruntea unui ziar guvernamental,  să îl privatizeze fără acte în regulă şi să îl transforme în mocirlă de împroşcat în cei care nu au fost şi nu sunt ticăloşi, adică nu fac parte din sistem? Un jurnalist? Nici întrun caz. Doar un ticălos de marcă. Cum poate fi numit un conducător de companie publică de radioteleviziune care a transformat instituţia întro anexă ideologică a partidului lui Voronin? Ori un preşedinte al Curţii Supreme de Justiţie care judecă cetăţenii cu rea-credinţă, pierde procesele la Curtea Europeană pentru Drepturile Omului, aduce statului prejudicii de milioane, îi face de ocară pe jurnalişti, numindu-i cu cele mai grele cuvinte şi apoi să o facă pe mucenicul?

Ca să nu mai pomenesc de cei care au scris manuale de istorie integrată, care au îmbrâncit limba română din Constituţie, din şcoli şi din emisiuni de radioteleviziune. De ticăloşii din poliţie, care au bătut şi au ucis oameni nevinovaţi, din procuraturi, Serviciul de Informaţii şi Securitate, care au urmărit, anchetat, interogat şi intimidat cetăţenii oneşti. De cei din serviciile deconcentrate din teritorii care au acceptat postul ca misiune de partid. De directori de şcoală, rectori şi academicieni care au pus pe altarul bunăstării lor materiale demnitatea de dascăl şi statutul de intelectual.

 În primăvara lui 2009 sistemul chiftea de ticăloşi şi de lichele. Întrun al treilea mandat de guvernare, el se pregătea să se extindă peste alte suflete. Căt de mare trebuia să fie saltul ne putem da seama şi din scrisoarea „secretă”  a lui Stepaniuc, adresată la 28 aprilie 2009 lui Voronin. „La indicaţia dumneavoastră, scrie Stepaniuc, sunt gata să prezint lista persoanele respective”, se arăta pregătit să fortifice sistemul zelosul ideolog. Liste cu „persoane respective” erau gata să propună, probabil, şi alţi servitori ai clanului. Ele, persoanele, sunt la mare preţ acum, când comuniştii şi ceea ce a recidivat politic din ei după 29 iulie, se pregătesc de o revanşă la viitoarele alegeri anticipate care se presupune că vor avea loc în toamnă. Mobilizarea lor este evidentă, iar sistemul ticăloşit este încă puternic. Cu atât mai mult cu cât mulţi dintre componenţi pot fi regăsiţi în organigramele actualei guvernări, iar alţii s-au naturalizat în democraţi, fiind benevol preluaţi, aidoma unui cal troian, în partidele Alianţei.

Alţii care s-au expus oprobriului public din prostie încearcă să reziste, fiind încurajaţi şi susţinuţi din umbră. A fost cazul Todercan şi este cazul Muruianu, ambele emblematice în acest sens. Ultimul caz pare a fi Rubiconul peste care nu se încumetă să treacă unele forţe democratice. Or, dacă Alianţa vrea să dărâme sistemul ticăloşit, aşa precum i-a cerut-o electoratul în vara anului trecut, ea trebuie să se pronunţe hotărât şi, dacă se poate, întro singură voce, că vrea demisia judecătorului proscris. Astfel ea va încuraja judecătorii oneşti să se ridice în faţa sistemului ticăloşit din interiorul breslei, îi va ajută să restabilească credibilitatea  justiţiei şi ulterior încrederea în statul compromis de acest sistem ticăloşit.

Or, sistemul nu poate fi altfel demontat decât încurajând profesioniştii din poliţie, procuratură, SIS, din alte structuri ale statului care în 2009 au demonstrat că sunt mai mulţi la număr decât ticăloşii. Ei, profesioniuştii oneşti şi responsabili nu trebuie lăsaţi pradă sistemului ticăloşit care stă la pândă în partide, instituţii de stat şi de presă şi ameninţă să revină. Alianţa pentru Integrare Europeană este chemată ca niciodată să dea dovadă de voinţă politică, de clarviziune şi responsabilitate. Ea nu trebuie să se macine în lupte intestine care o slăbesc. Pericolul revenirii sistemului ticăloşit care a ţinut Republica Moldova opt ani în sărăcie, dezmăţ şi corupţie este încă foarte mare. Dacă nu îl dărâmăm noi azi, ne dărâmă el mâine.

Pentru Vocea Basarabiei,

Valeriu Saharneanu

1 martie 2010

Până mai deunăzi Marian Lupu nu prea îşi făcea probleme de îndată ce electoratul partidului comunist în descompunere se scurgea în mod natural în retorta Partidului Democrat. Dar acum, când patronii stângii antinaţionale au luat măsuri preventive şi au creat Partidul Moldova Unită-Edinaia Moldova, perspectivă preluării totale a electoratului comunist de către PD a dispărut. Este clar că aşa zişii disidenţi comunisti în frunte cu Ţurcan-Stepaniuc vor capta o bună parte din acest electorat. În această situaţie Lupu se vede obligat să dea de ştire că aflarea sa în Alianţa pentru Integrare Europeană nu l-a alterat ideologic, că a rămas fidel comandamentelor politice cu care s-a făcut remarcat timp de opt ani. Plecatul la Moscova pentru binecuvântarea patriarhului rus, tratarea cu foarte multe rezerve a relaţiilor cu România, insistenţa în nişte hibe ideologice vetuste, de sorginte sovietică, stalinistă chiar, arată dorinţa mare a lui Lupu de a-l înlocui în toate pe Voronin. Inclusiv în performanţa de a fi de două ori şef de stat. Numai că străduinţa lui Lupu de a intra în pielea lui Voronin este cu totul contraproductivă şi seamănă leit cu călcatul în străchini al celui nesocotit.

Nu zic de ceilalţi conlocuitori, dar moldovenii l-au votat pe Voronin nu pentru aiurelile lui ideologice, ci pentru că acesta a ştiut să îi mintă cu atâta iscusinţă, încât să-i facă dependenţi de miciuna lui. De multă vreme populaţia noastră îşi doreşte o viaţă mai bună şi Voronin a ştiut să le dea acestă iluzie în timp ce, ca un golan de meserie, le curăţa buzunarele. Lupu nu are nici pregătirea şi nici talentul de mare fabricant de iluzii al fostului său şef. Şa face ce paote. Rrepetă ca o păpuşă refrenul desuet al identităţii deosebite, al tratatului de bază, al monumentelor perioadei sovietice, pe care, chipurile, trebuie să le păstrăm. Politicianul este atât de mult preocupat de sine, încât nici nu îi trece prin cap, că după cele întâmplate în 2009, electoratul nostru şi-a schimbat coordonatele, altfel spus, lucrează cu totul pe alte frecvenţe decât cele pe care trimite mesaje disperate Marian Lupu. Cu tot efortul depus, s-ar putea să nu îl audă nimeni.

Alt politician impacientat de iminenţa alegerilor pare a fi Mihai Ghimpu, care, spre deosebire  şi spre marea invidie a lui Marian Lupu, are postura de triplu preşedinte: de stat, de parlament şi de partid.  Primele două posturi îl urcă pe Mihai Ghimpu pe cel mai înalt postament al politicului moldovean. Cu toate acestea, puţinele sondaje care se fac la noi, arată o descreştere a cotei valorice electorale a Partidului Liberal. Mersul în popor este primul remediu, dictat de situaţie. Mihai Ghimpu aşa a şi făcut. Numai că nu a plecat să vadă ce mai face şi cum trăesc alegătorii lui fideli, tradiţionali şi stabili de pe segmentul pro-european şi pro-românesc. Ţinta lui a fost tocmai electoratul pro-rusesc, grupaţi în jurul publicaţiei moscovite Komsomolskaia pravda. Invitat să răspundă la apelurile telefonice ale cititorilor ziarului, Mihai Ghimpu a vrut, probabil, să de-a un semnal că ruşii din Moldova nu au motive de îngrijorare pentru viitorul lor, pentru că noua guvernare democratică nu îşi va permite careva discriminări pe criterii etnice sau lingvistice.

Armonia a durat până acolo, când politicianul a fost întrebat dacă nu cumva Republica Moldova se va uni cu România. Aici a început penibilul călcat în străchini. În loc să explice că unirea nu o vor face politicienii, vorba preşedintelui Traian Băsescu, că ea se va produce din vrerea şi prin opţiunea majorităţii poporului, domnul preşedinte Ghimpu, a rostit grav - „niciodată”, cuvânt categoric interzis politicenilor. Unirea nu va avea loc niciodată, a spus el, pentru că acest obiectiv nu intră nici în planurile partidului şi nici în  ale Alianţei. De parcă cele două entităţi politice ar avea mandatul cel puţin pe-o veşnicie, dacă nu pe două. Partidele, slavă Domnului, sunt trecătoare, iar istoria o face poporul, precum ne-o arată experienţa omenirii. Aşa cum a căzut zidul de la Berlin şi cu el întreg sistemul comunist, aşa cum un 7 aprilie a fost posibil la Chişinău ca rezultat al protestelor populare, tot aşa, întro bună zi, poporul va decide, dacă va dori să capete adevărata independenţă şi suveranitate, Unirea Republicii Moldova cu România, împlinind fireasca şi dreapta misiune a unei naţiuni despăţite prin violenţă. Şi nici un partid nu va putea să se opună.

Este de înţeles, că Mihai Ghimpu a încercat să calmeze spiritele populaţiei rusofone căreia sistematic i se induce himera precum că unirea românilor este cel mai mare pericol pentru Republica Moldova. Numai câte bazaconii nu sunt inventate pe această temă. Dar politicienii de aia sunt în politică ca să alunge himerele, să calmeze spiritele şi să ajute lumea să înţeleagă avantajele unui pas hotărât înainte. Şi acest lucru trebuie făcut cu multă atenţie, ca să nu îţi dăunezi sieşi şi nici cauzei la care te ataşezi.

Altfel, mersul în popor cu intenţia de a câştiga simpatia unui electorat ce nu îţi aparţine ar putea să se termine cu îndepărtarea celor care îţi sunt indispensabili. Felul în care a procedat Mihai Ghimpu pare niţel deplasat de pe fundamentele de principiu ale propriului partid, pentru care subscriu cetăţeni care se autoidentifică drept români şi sunt adepţi fervenţi ai unionismului. Declaraţiile preşedintelui interimar a stărnit nedumerire nu numai în rândul adepţilor Partidului Liberal, ele au scandalizat opinia publică din România, care, iată că aude şi din gura noii puteri politice de la Chişinău, un discurs duplicitar pe marginea unui subiect atât de sensibil.

Acum Mihai Ghimpu va încerca, probabil, să explice că a vorbit la acea întâlnire în limba rusă şi nu a găsit noţiunile potrivite care să-i exprime cu exactitate convingerile. Este o altă meteahnă a politicienilor noştri – să accepte la prima provocare trecerea unei discuţii sau dialog la limba rusă, uitând că sunt demnitari ai unui stat suveran, care are o limbă oficială şi pe care ei sunt obligaţi să o respecte în primul rând. Pentru a evita inexactităţile, lapsusurile, interpretările şi, de ce nu, capcanele. Popular vorbind, pentru a nu călca în străchini şi pentru a rămâne integru în faţa propriilor convingeri şi a celor care te-au ales.

Pentru Vocea Basarabiei,

Valeriu Saharneanu

22 februarie 2010

Post Scriptum:

Am semnat împreună cu mai muţi colegi de breaslă scrisoarea deschisă adresată preşedinteluiu parlamentului şi preşedindelui interimar al Republcii Moldova, dl Mihai Ghimpu, pe marginea insultelor pronunţate de dl Ion Muruianu, preşedintele Curţii Supreme de Justiţie în adresa jurnalişltilor în cadrul Adunăprii Generale a judecătorilor din 13 februarie. Noi, jurnaliştii, cerem cu insistenţă demisia acestuia.

În caz contrar suntem gata să declanşăm greva generală de protest a instituţiilor mass-media.

Pentru Vocea Basarabiei,

Valeriu Saharneanu

15 februarie 2010

                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                      Organizatorii au făcut uz de multă imaginaţie ca evenimentul să pară a fi cum se cade, pe nou, democratic, adică. Membrii Consiliului au pus în careu mesele special aranjate, candidaţii erau invitaţi rând pe rând la o tribună înfiptă chiar în capul careului şi toate acestea în faţa mai multor scaune rezervate publicului. Şedinţa a fost deschisă şi transmisă în direct de unele medii specializate. Majoritatea candidaţilor şi-au luat în serios rolul, documentându-se şi muncind sârguincios la elaborarea proiectelor de concepţie asupra dezvoltării strategice a instituţiei, crezând sincer că judecata Consiliului se va baza anume pe experienţa şi abilităţile reale ale aspirantului la funcţie. Toate bune şi frumoase până aici, numai că mai departe procedura a început să miroase urât. Decorul frumos al spectacolului a fost dat peste cap de regia proastă şi de lipsa de expeienţă în a trage sforile a actorilor în rol de membri ai Consiliului de Observatori. Preşedintele CO şi unii membri s-au arătat din start „impresionaţi” de CV-ul predestinatului din culise conducător de instituţie, iar punctul forte al candidatului elogiat, enunţat aproape cu lacrimi în ochi, a fost marea calitate de a-i fi fost cândva şef bun. S-a văzut de la o poştă că lucrurile au fost aranjate din timp şi că ceilalţi pretendenţi nu au decât umilul rol de statişti.

Nu ne interesează cine şi din care considerente a tras sforile – politice de partid sau banal conjuncturiste. Lumea care a depus dosarele şi a participat la concurs a crezut în calitatea nouă a noului Consiliu de Observatori. Or, ca să ia decizia pe care a luat-o nu era nevoie de un spectacol public cu mulţime de pretendenţi în rol de fundal democratic. Era de ajuns un concurs de dosare desfăşurat de Consiliu în oficiu. Cu atât mai mult că motivaţia cea mai serioasă pentru care a fost votat noul preşedinte şi anume, neimplicarea politică, a sunat anapoda de tot. Asta ar însemna că ceilalţi pretendenţi care au susţinut grevele din 2002 şi 2004 ale colaboratorilor Companiei contra cenzurii şi a iepurărilor au fost implicaţi politic. Că cei care au semnat declaraţii împotriva dezmăţului comunist, care au protestat împotriva limitărilor abuzive a libertăţii presei şi a libertăţii de exprimare, care au organizat mitinguri de protest împotriva ocupaţiei politice a Companiei, cei cu dosare în procuratură şi cu contuzii căpătate ca urmare a atentatelor criminale sunt nepotriviţi pentru asemenea funcţii. Acum în fruntea Companiei trebuiesc oameni curăţei, neprăfuiţi politic, frumos-mirositori, fără ca să aibă pe ei praful bătăliilor ingrate pentru dreptate şi adevăr. Ca să lămuresc mai bine precaritatea situaţiei create de Conslilui vor recurge la o comparaţie. Vă puteţi închipui că electoratul, care, în fond, este şi el un fel de Consilui de Observatori ceva mai mare, având funcţia de a alege, ar fi dat mai multe voturi nu Partidului Liberal Democrat, care a organizat nenumărate conferinţe, mitinguri de protest, campanii împotriva regimului comunist şi a hoţiilor de bani publici, care au ridicat sute de mii de oameni la lupta pentru libertate, ci ar fi preferat să voteze masiv Partidul Conservator, de exemplu, care nu poate fi bănuit de mare implicare. Ar fi o decizie lipsită de logică şi contra naturii lucrurilor, veţi spune. Aşa ceva nu a fost posibil chiar dacă rivalii politici, atunci la putere, au tras numeroase sfori propagandistice, administrative şi de altă natură ca să schimbe capacitatea de a decide corect a electoratului. Electoratul a manifestat caracter şi a votat independent.

Exemplul ar fi de urmat şi de Consiliul de Observatori, cel puţin la viitorul concurs care se anunţă a fi cel mai disputat. Televiziunea este instituţia cea mai râvnită, mai cu seamă de partidele care au profitat şi până acum de obedienţa acesteea. Cunoaştem ca şi în cazul cu bileţelul pe care era scris numele preşedintelui companiei, că pentru ea luptă deosebit de aprig un lider de onoare al unui partid din cadrul Alianţei de la guvernare. Este exact unul dintre personajele care a demolat în 1994 Radioteleviziunea Naţională şi a trecut-o în custodia politicului. Ar fi păcat ca presiunile pe care le face să influenţeze concursul. Pentru societate ar fi un semnal că nimic fundamental nu poate fi schimbat în ţara asta cu tradiţii sforăitoare atât de puternice.

Pentru Vocea Basarabiei,

Valeriu Saharneanu

8 februarie 2010