Întrebarea asta devine din ce în ce mai obsesivă, cu cât timpul ne depărtează de acel 5 aprilie 2009 şi ne apropie vertiginos de prima lui aniversare în 2010. Fiindcă, 5 aprilie 2009 este ziua de hotar care a împărţit anul, dar şi o epocă, în două. Anul trecut pe vremea asta toată lumea trăia întro fierbinţeală electorală fără precedent. Stâpâni pe situaţie comuniştii nu se grăbeau să fixeze ziua alegerilor. Ei se jucau cu opoziţia parlamentară, dar şi cu opinia publică, ca mâţa cu şoarecele: ba ridicând pragul de accedere în parlament, ba interzicând blocurile şi alianţele, ba ameninţând liderii politici cu dosare şi acuzaţii de activităţi teroriste. Au tras de timp cât au putut şi s-au amuzat copios de protestele opoziţiei şi de criticele unei părţi a presei. Comuniştii se considerau imuni în faţa Constituţiei, a legilor, a criticilor şi a bunului simţ. Ei erau siguri că vor câştiga alegerile şi nu vor trebui să dea dare de seamă nimănui în următoarea perioadă de cel puţin patru ani. Întregul aparat de stat constituit din instituţii abrutizate şi din lichele notorii lucrau cu abnegaţie şi cu foarte multă impertinenţă ca să asigure victoria „pahanului” şi a clanului său. Cine nu ştie, „pahan” în jargonul natal al ex-preşedintelui Voronin, înseamnă autoritate criminală, şef peste un clan de hoţi în lege.
Abia la 2 februarie comuniştii au votat a lehamete ziua alegerilor generale pe data de 5 aprilie. După interzicerea blocurilor şi a alianţelor electorale, această hotărâre a fost cel de-al doilea mare act de batjocură faţă de statul de drept, de spiritul şi de litera Constituţiei. Legiuitorii care au votat data alegerilor, dacă nu erau pe nâzbâtii, au avut datoria să ştie, că deja la 7 aprilie mandatul preşedintelui Republicii expira, or, el mai trebuia să treacă procedura de vot a parlamentului.
Campania electorală a fost fără pereche în istoria Republicii Moldova. Nici o forţă politică de până atunci nu a lucrat atât de deschis şi atât de sfidător, cum au făcut-o comuniştii pentru a-şi asigura cu orice preţ şi prin orice mijloace dreptul de a fi lăsaţi iarăşi şi iarăşi la Putere. Nu a contat legea, nu a contat statul de drept, nu a contat bunul simţ şi nici frica de Dumnezeu. În formaţie de luptă, instituţii ale statului transformate în legiuni de luptă ale comuniştilor au pornit un atac general împotriva adversarilor politici. Procuratura şi Serviciul de Securitate au fost transformate în fabrici de dosare împotriva liderilor politici, a partidelor din opoziţie şi a presei democratice. Efectivul Ministerului de Interne, parte îmbrăcat în uniforme lucitoare, parte deghizat în civili, au împânzit drumurile şi s-au infiltrat printre alegători, intimidându-i şi transformând adunările electorale în cloacă. În topul celor mai dezonorante activităţi s-au postat comisiariatele de poliţie din Chişinău şi Orhei. Ministerul Tehnologiilor Informaţionale a întocmit listele proprii ale alegătorilor, cu circa 300 de mii de alegători în plus, cu zeci de mii de persoane impostoare înscrise în spaţii străine, cu mii de persoane decedate puse pe liste şi care au votat de-o potrivă cu cei vii, dar invariabil numai pentru comunişti. Imperiul mediatic, acaparat în cea mai mare parte ilegal şi compus din mai multe posturi de televiziune, din posturi de radio, din agenţii de presă, ziare şi reviste au desfăşurat o adevărată canonadă propagandistică de dezinformare, de inducere în eroare a alegătorilor. În ultimă instanţă, Guvernul Republicii Moldova, dintrun organizator corect şi onest al alegerilor a fost rezumat la funcţia marginală de organ executiv al stafului electoral al partidului comuniştilor.
Funcţionând de ani de zile în interesele unui singur partid, tot acest angrenaj constituit din instituţii de stat şi mediatice, a trebuit la 5 aprilie 2009 să dea lovitura de graţie. 60 de mandate pentru comunişti au întrecut cu mult aşteptările lor, dar nu au fost suficiente pentru a le permite să se înşurubeze doar cu propriile voturi în toate posturile-chee ale statului. Mandatul lipsă, cel care nu a putut fi furat, a scos în vileag toată putreziciunea sistemului politico-mafiot al generalului de miliţie Voronin.
Aroganţa, prostia şi fudulia l-au adus acolo unde se află acum: la gunoiştea istoriei şi în plin proces de descompunere. Numai că descompunerea lui politică nu este una lipsită de pericole pentru societate. Guvernarea lui de opt ani a impus un sistem care, prin inerţie, este încă activ şi poate recidiva la prima poticnire a Alianţei pentru Integrare Europeană. Deaceea, pentru a evita riscul intoxicării repetate a organismului social şi poltic al statului, actuala guvernare este datoare să i-a toate măsurile de dezinfectare a zonelor cele mai afectate de sistemul comunist în descompunere. Iar zona cea mai afectată a fost cea a drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti batjocorite ani în şir. Culmea acestei bătăi de joc s-a produs la 5 aprilie 2009, atunci când comuniştii au atentat la cel mai important drept al cetăţeanului, dreptul suveran de a alege liber şi conştient. Articolul 2 al Constituţiei prevede că atentatul la suveranitatea poporului este cea mai gravă crimă.
Este firesc să ne întrebăm acum, când au trecut deja peste 9 luni de la acel eveniment: de ce noua guvernare tace chitic şi nu vrea să afle, să ne spună, ce anume s-a întâmplat la 5 aprilie 2009. Comisia Nagacevschi, formată de Parlament pentru a elucida cauzele şi efectele evenimentelor din 7 aprilie nu are în obiectiv elucidarea adevărului despre 5 aprilie şi despre perioada de pregătire a alegerilor. 7 aprilie nu a fost altceva decât o consecinţă directă a zilei de 5 aprilie, atunci când cetăţenii, în special tinerii, s-au ridicat în semn de protest pentru că li s-au furat voturile. Nu putem trece peste o cauză analizând doar consecinţele ei. Fenomenul 5 aprilie 2009 trebuie elucidat aparte, pe etape şi extrem de riguros. Societatea trebuie să ştie câte voturi s-au falsificat, care au fost formele şi procedeele cele mai practicate de fraudare, care din instituţiile statului au fost antrenate în organizarea fraudelor, cine dintre funcţionarii statului au participat sau au tolerat direct ori indirect marele furt al votului cetăţenesc? Dacă nu vom şti aceste lucruri revolta tinerilor din 7 aprilie nu are acoperire decât sentimentală, nu şi una juridică, care să motiveze indignarea lor. Examinarea fenomenului necesită o atenţie specială din partea noilor structuri democratice ale statului. Ele să nu uite că venirea lor la Putere la 29 iulie se datorează în special mobilizării fără precedent şi conştiente a sutelor de mii de cetăţeni motivaţi să nu permită repetarea fraudărilor din 5 aprilie. Atunci cetăţenii şi-au făcut datoria. Acum este rândul noilor autorităţi.
Pentru Vocea Basarabiei,
Valeriu Saharneanu
11 ianuarie 2010